Istoria ceaiului
Origine
Chinezii
beau ceai încă de acum 5000 de ani. Începutul este învăluit în legende;
cea mai faimosădintre acestea este cea despre împăratul Shen Nung
(pronunţat ‘Shay-Nung'). Şansa lui de a descoperi ceaiul este
plasatămai exact în anul 2737 Î. H., nefondat istoric însă.
De
mii de ani chinezii consumă ceai atat pentru sănă tate cat şi de
plăcere. Nimeni nu ştie ce a atras la frunzele verzi, lucioase de ‘Camellia sinensis', dar o legendă populară umple acest gol.
Într-o
zi împăratul Shen Nung se pregătea săbea nişte apăfiartă, când, câteva
frunze dintr-un copac, ce era deasupra, au cazut în tigaie. Impăratul,
curios a decis săguste acest amestec, neplăcut privirii. A descoperit
căacest amestec era atat delicios cat şi înviorător.
Descoperirea
ceaiului este atribuită, de către o legendăindiană, călugărului budist
Bodhidharma. Deoarece se apropiau de sfârşit cei şapte ani de
contemplaţie fără somn, era foarte obosit. În disperare, a mestecat
câteva frunze dintr-un copac din apropiereşi s-a înviorat imediat.
Desi
India este în prezent una dintre cele mai mari producătoare de ceai,
totuşi nu existăînregistrări istorice despre consumul ceaiului în India
înaintea secolului al 19-lea. Experimentul de mestecare al frunzelor de
către Bodhidhama nu era cunoscut la acel moment.
Alt mit
(japonez) despre meditativul călugăr budist Bodhidharma descrie precum
căelşi-a aruncat la pământ pleoapele, ce i se închideau, din frustare
cănu reuşea săstea treaz. Acolo unde pleoapele lui au căzut se găseau
tufişuri de ceai. Frunzele acestor miraculoase tufişuri i-au vindecat
oboseala, în mod miraculos.
Ceaiul nu este originar din
Japonia, aşa că acest mit aduce, cel putin, o explicaţie pentru brusca
apariţie pe insule. Realitatea e mai puţin frumoasă: în prima parte a
secolului al nouasprezecelea un călugăr japonez vizitator, numit Dengyo
Daishi, a luat cu el, înapoi din China, seminţe de ceai.
Metoda
întamplătoare a obţinerii ceaiului atribuită împaratului Shen Nung a
rezistat testului timpului. Peste încă 4000 de ani s-a dezvoltat metoda
de preparare pe care o folosim astăzi.
În timpul dinastiei
Ming (1368-1644), chinezii au început săfărâmiţeze frunze de ceai în
apăfierbinte. Cu câteva adaptări, ibricul cu capac pentru vin a devenit
un vas perfect pentru ceai.
Ceaiul
Ceaiul' şi
toate variaţiile de ortografie şi pronunţie din lume provin dintr-o
singură sursă: ‘Te' înseamnă „Ceai” în dialectul chinezesc Amoy.
Cuvântul mandarin pentru ceai, ‘cha', a creat de asemenea, câteva
derivaţii.
Ceaiul a ajuns în Europa în prima parte a
secolului al şaptesprezecelea. În ciuda recunoaşterii exagerate pentru
proprietăţ ile medicinale curative, europenii preferau cafeaua
măcinată. Ceaiul a devenit popular numai in rândul câtorva tagme
aristocrate.
Sosirea in Europa
Comercianţii
danezişi portughezi au fost primii, care la începutul secolului al
XVII-lea, au introdus în Europa ceaiul chinezesc. Portughezii îl
importau din portul chinezesc Macao; danezii l-au adus în Europa prin
Indonezia.
Ciudatul
amestec care a sosit cu încărcătura de mătăsuri şi mirodenii nu a avut
un success imediat. Europenii l-au încercat dar preferau aroma cafelei
râşnite. Suspicioşii englezi au aşteptat pânăîn 1652 să înceapă să
importe ceai.
Ruşii au fost de la început devotaţi ceaiului. Ceaiul lor sosea din China pe uscat cu ajutorul cămilelor.
Pe
măsură ce pasiunea pentru ceai creştea în Rusia, rândurile de cămile
careşerpuiau de-a lungul Asiei creşteau. Pe la sfarşitul secolului al
XVIII-lea, câteva mii de cămile în grupuri de 200-300 odată, traversau
graniţa chineză.
Calea ferată trans-siberianăa trimis
cămilele la o bine meritatăodihnă, dar călătoria romantică
supravieţuieşte în continuare de vreme ce amestecul popularşi delicat
de ceai negru chinezesc rămâne cunoscut drept Caravana Rusească.
Promoţia regală
În Europa secolului al XVII-lea nimic nu ajuta la vinderea unui produs decât patronajul regal.
Consumul
ceaiului a luat o întorsătură norocoasă în 1662 când regele englez
Charles al II-lea s-a căsătorit cu Catherine de Braganza, o principesă
portugheză şi o avidă băutoare de ceai. Catherine a început să bea ceai
la Curte în vase şi boluri chinezeşti delicate şi transparente - şi
curtenii i-au urmat obiceiul.
Ceaiul era deja scump dar
acum eraşi la modă. Deodată ceaiul avea stil şi exclusivitate. În ochii
aristocratilor preocupaţi de imagine era irezistibil.
În
Europa secolului al XVII-lea ceaiul era un produs practic cu un mare
potenţial. In general apa nu era bună de băut. Pentru cei care doreau
să evite bolile alegerea era: o ceaşcă de apă fiartă sau bere, care era
de ajuns de tare să omoare bacteriile.
În Marea Britanie şi
câteva alte ţări, unde berea era o băutură comună la micul dejun,
ceaiul a devenit o bine-venită alternativă. Era, cel puţin, o băutură
care potolea setea, care înviora şi revigora, care avea o mare
varietate şi mai presus de toate era sigură pentru băut.
În casele aristocraţilor din secolul al XVIII-lea consumul ceaiului era o ocazie pentru o mare ceremonie.
Preţioasele
frunze de ceai erau adesea păstrate într-o cutie de ceai închisă,
pentru care nu exista decât o cheie. O dată sau de doua ori pe
săptămană doamna casei deschidea cutia pentru a servi ceai ca o
tradiţie a familiei sau pentru a impresiona un musafir important.
Finul
porţelan în care ceaiul era servit accentua bogăţia familiei şi creştea
semnificaţia ceremoniei. Era o oportunitate pentru o femeie rafinată
să-şi arate palida piele şi delicata structură osoasă în contrast cu
puritatea translucidă a porţelanului chinezesc. Aceste două atribute
erau cele prin care era măsurată, in acea vreme, puritatea unei doamne.
Viaţa
socială în prima jumatate a secolului al XVIII-lea devenea mai
sofisticată pe măsură ce casele pentru cafea făceau loc grădinilor de
ceai. Grădinile de ceai apăreau ca o viziune a paradisului: alei cu
copaci aliniaţi, locuri de plimbare cu felinare, muzică, dans, focuri
de artificii şi o bună mâncare însoţită de o rafinată ceaşcă de ceai.
Grădinile
de ceai nu erau doar de amuzament, erau şi locuri de întâlniri sociale.
În aceste peisaje exotice cei de origine regală dar şi oamenii de rând
aveau ocazia să se plimbe împreună.
Consumul de ceai a
crescut în mod dramatic în prima perioadă a secolului al XIX-lea. Moda
şi costurile reduse au lărgit piaţa pe care furnizorii o găseau greu de
satisfăcut. Pentru a sparge monopolul chinezesc comerţul cu ceai s-a
orientat spre India pentru a umple golul.
India
Pe
măsură ce consumul de ceai creştea în prima perioadă a secolului al
XIX-lea Compania India de Est căuta noi surse de aprovizionare. Din
vreme ce China avea monopol pe cultivarea ceaiului soluţia era
plantarea de ceai în altă parte.
Primele experienţe cu
seminţe de ceai chinezesc au fost realizate în Assam, în India de
Nord-Est. Nu au avut succces deşi aceleaşi seminţe creşteau bine în
Darjeeling, în India de Nord.
Apoi în 1820, botaniştii au
descoperit câţiva copaci nativi neidentificaţi în Assam. Au trimis
mostre de frunze la Londra pentru analiză. Mostrele au fost imediat
recunoscute ca fiind ceai - o plantănecunoscutăanterior în India - si
asftel industria de ceai indian a luat naştere.
Ambalarea
Până
în 1826, ceaiul era întotdeauna vândut neambalat. Era o invitaţie
pentru vânzătorii nescrupuloşi să dilueze ceaiul cu aditivi. În 1826
John Horniman a dezvoltat linia principală de pachete pre-sigilate,
care nu a intrat imediat în graţiile băcăniilor. Ei preferau să-şi
crească profitul într-o manieră lipsită de onoare. Horniman a încercat
o altă metodă de promovare. A pus mesaje medicinale pe ambalaje şi şi-a
vândut ceaiul farmaciilor şi farmaciştilor. Aceştia şi clienţii lor
erau mult mai receptivi la abordarea lui.
Pungile de ceai
se spune căau aparut din întamplare. Un importator de ceai din New York
numit Thomas Sullivan a trimis mostre de ceai clienţilor săi în mici
pungi de mătase. In mod clar clienţilor le-a placut această modalitate
pentru că, în curand, au cerut tot ceaiul lui în formă împachetată.
După
5000 de ani consumul şi producţia de ceai a continuat să crească. In
fiecare an, in lumea întreagă aproximativ trei milioane de tone de ceai
sunt culese.
Doi factori conduc acum piaţa internaţională.
În ţările în curs de dezvoltare, băutul ceaiului este adoptat pentru
aceleaşi motive pentru care europenii l-au adoptat cu trei secole mai
devreme: este o plăcută modalitate de a te bucura de o apă sigură
pentru consum. În ţă rile dezvoltate, setea de noi sortimente şi arome
a crescut consumul de ceaiuri speciale.
sursa
|
